Posted in Un cuvânt pe zi

Dincolo de cuvinte

Trăiește profund…

Cerurile

Când am lucrat la primul manuscris de la cartea mea (Eul din spatele măștii), aproape toate propozițiile erau terminate cu semnul exclamării. Corectorul cărții s-a minunat pe bună dreptate când și-a dat seama că tot ceea ce scrisesem era sub semnul exclamării. Mai bine decât sub semnul întrebării, nu-i așa?

Dar de ce oare am scris și am pus semnul exclamării aproape la sfârșitul tuturor propozițiile? Pentru că nu știam ortografie? Cu siguranță că nu acesta este motivul. Fiecare propoziție pe care am scris-o, a fost izvorâtă din inimă, din adâncul cel mai profund al trăirii mele. Am simțit pur și simplu că totul era o exclamație.

Mă gândesc adesea că așa ar trebui să fie și trăirea noastră. O exclamație!!! Să fim o minune, o priveliște pentru cer și pentru pământ, o imagine despre care oamenii să fie uimiți în sensul bun al cuvântului. Fiecare zi să fie începută și terminată cu entuziasm și cu un mare semn al exclamării.

Bineînțeles nu toate zilele sunt la fel. Unele sunt mai bune, altele mai puțin bune. Uneori suntem extrem de fericiți, alteori ne simțim în abisul disperării și durerii. Avem parte de provocările și monotonia cea de toate zilele, de nervii sau calmul din mijlocul furtunilor vieții… Dar cel mai intens se trăiește când tot ceea ce faci izvorăște din profundul inimii tale.

La sfârșit, când toate „semnele exclamării” au fost puse, când punctuația vieții va fi corectată de Marele Cuvânt, vreau ca nota mea să fie rostită cu dragoste…

„Bine ai făcut rob bun și credincios! Intră în bucuria stăpânului Tău!!!!”

Și un mare semn al exclamării bucuriei să atârne peste întreaga eternitate!

Advertisements
Posted in Un cuvânt pe zi

Din cioburi de preț

dscf1762Sunt momente în viață când toate planurile sunt distruse, când toate visele se spulberă. O explozie de așchii luminoase precum artificiile se împrăștie deasupra cerului vieții. Ne uităm uimiți, derutați, temători, chiar cu admirație la spectacolul de iluzii. În fiecare ciob vedem o frântură din visele noastre. În fiecare scânteie vedem scrumul speranțelor năruite. În fiecare lumină…o iluzie. Viața din mintea noastră pe care am țesut-o luni de zile cu migală, s-a destrămat deodată în fața realității. Într-o clipă acel castel de vis din imaginație s-a năruit, cutremurat de circumstanțele crunte.

Și ce să faci când tot cerul pare furios pe tine? Ce să faci când norii îți scriu intens un NU? Oare se termină viața la un vis? Oare totul se sfârșește în fața unui singur eșec? Sau dincolo mai este ceva? Putem privi dincolo de scrum, de dărâmături și cioburi? Se mai poate face ceva cu rămășițele? Sau putem scrie doar cuvinte frumoase despre ele?

Auzisem despre întâmplarea unui prinț care dorea să participe la un concurs de opere de artă. Astfel că lucrase cu măiestrie la un vas din aur și pietre prețioase. Lucrarea finală tăia respirația oricărui muritor. Peste noapte însă o pisică a năruit minunea și a spart-o. Înainte cu o zi de concurs, lucrarea maiestruasă a prințului era cioburi! Deznădăjduit, prințul a încercat să repare răul. A luat un vas de lut, pe care a lipit cu multă migală fiecare ciob din aur și pietrele prețioase. Lucrarea finală era desăvârșită. Cioburile au dat naștere unui obiect de o frumusețe rară. Bineînțeles concursul a fost câștigat de prințul creativ.

Cioburile pot fi de folos de multe ori. Deși par fără valoare, ele pot schimba situația în care ne aflăm. Să nu disprețuim cioburile. Dumnezeu poate scoate frumusețe și din cenușă. El învie morții, vindecă leproșii, mângâie inimile rănite…și minunea minunilor, dă viață eternă celor care o cer și o acceptă. Să facem un trofeu din cioburile rămase în urma dezamăgirilor. Ele sunt dovada că am încercat, și pot reprezenta o treaptă mai sus spre un țel mai înalt. Cu Dumnezeu și cioburile au valoare!

Posted in Un cuvânt pe zi

O dimineață aglomerată

gustati

Este o dimineață aglomerată. Pe lângă gătit, spălat și întins rufe, pe lângă ordinea zilnică pe care trebuie să o fac prin casă, pe lângă toată această rutină, mai trebuie să mă grăbesc spre niște birouri pentru a finaliza câteva acte. Ultimele săptămâni au fost atât de aglomerate cu împachetat și despachetat pentru mutare, cu tot felul de cumpărături pentru noua locuință, cu a contacta tot felul de persoane pentru transportul lucrurilor noastre…și atâtea alte amănunte încât parcă am uitat care este scopul principal al vieții noastre. În vârtejul amețitor al responsabilităților de multe ori uităm că există și altceva. Parcă adormim somnul rutinei fără sens, alergând mereu după himere perisabile. Uităm care ne sunt talentele noastre, darurile noastre, scopurile vieții noastre pentru că uneori responabilitățile zilnice, temerile, lipsurile, luptele ne sufocă. Devenim prea obosiți pentru a mai face ceva și pentru sufletul nostru, și pentru personalitatea noastră și a celor din jur. Devenim prea absenți pentru a ne ridica privirile spre cer și a ne aminti că acolo, mai aproape decât credem, ne primește un Creator care ne iubește și dorește să ne vorbească zilnic. Și atunci ne oprmi…TREBUIE SĂ NE OPRIM!!! Și să ne amintim că nu doar alergatul nostru zilnic contează. Da, trebuie să ne achităm de responsabilitățile noastre zilnice. Și în viață vor exista perioade mai aglomerate decât altele. Dar niciodată, NICIODATĂ, nu trebuie să uităm că acestea toate nu sunt decât câteva detalii; că scopul suprem este cel pe care ni L-a dat Dumnezeu și că noi trebuie să urmărim acel scop orice ar fi și orice am face.

Da, suntem mame aglomerate, sunt tați aglomerați, femei aglomerate, programe școlare aglomerate, situații unice și dureroase, dar acestea nu țin o eternitate. Ele trec odată cu timpul, iar în momentul în care ajungem la acele limanuri liniștite atât de râvnite, nu rămânem decât cu frustrare și cu pumnii goi, dacă în aceste vremuri nu știm să ne păstrăm echilibrul și nu lucrăm și la planul lui Dumnezeu pentru noi și pentru alții.

Deci astăzi, pe lângă treburile și responsabilitățile care ne agită, să ne OPRIM pentru câteva minute! Iar în acele minute să nu ne gândim că mâncarea dă în foc, că trebuie să spălăm vase, că trebuie să facem teme împreună cu pruncii noștri, că trebuie să mergem la birouri cu acte,…NU! În acele minute nu trebuie decât să fim noi înșine, să ne gândim la Dumnezeu, la noi, și la ce putem face în acel scurt timp pentru scopul suprem pentru care am fost creați. Dăruți-vă cinci minute măcar astăzi. Meritați! Și mai ales merită Dumnezeu, care a dăruit întregul cer, iertarea Lui și Fiul Lui pentru noi!

Nu, nu trebuie să reducem timpul de părtășie cu El. Dar acele câteva minute în care ne oprim pentru a ne trage sufletul, vor fi elixirul tinereții noastre, poțiunea miraculoasă care ne va da energie pentru restul zilei. Și va fi încă o treaptă pe care o urcăm spre scara cerului! Caruselul lumii nu ne poate ameți în vârtejul lui, dacă ne păstrăm privirea ațintită spre El!

Posted in Un cuvânt pe zi

Podoabe eterne

DSCF1436

„Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, tremuraţi înaintea Lui, toţi locuitorii pământului!” Psalmul 96:9

Citisem cândva o carte despre comorile pierdute ale omenirii. De-a lungul istoriei nici nu ne putem imagina cât de mult aur, cât argint, câte nestemate și câte materiale fine au fost pierdute, îngropate în negura vremii. Unele comori au rămas uitate, altele încă sunt căutate cu ardoare. Faraonii Egiptului Antic sunt cunoscuți pentru mormintele lor fastuoase și pline de comori și podoabe, pe care preoții zeităților antice le considerau sfinte. Acele podoabe se presupunea că aduceau blesteme tuturor celor care râvneau la ele… Cunoscute sunt blestemele scrise pe pereții piramidelor și adresate celor care aveau intenția de a profana mormântul faraonului.

Mai este și comoara lui Iacov ascunsă sub stejaul de la Sihem (întreaga întâmplare este relatată în Geneza 35). Iacov împreună cu toată casa lui au scos cerceii și dumnezeii străini (cel mai probabil din aur) și i-au îngropat pentru totdeauna.

Poporul Israel în cartea Exodnului este întristat datorită păcatului și în semn de smerenie nu și-au pus podoabele pe ei, făcându-se referire la aur, pietre scumpe și argint.

Este de înțeles că podoabele sfinte nu sunt din aur, pietre prețioase, argint sau alte materiale valoroase. Și totuși, noi trebuie să ne înfățișăm la închinare înaintea Domnului îmbrăcați în podoabe sfinte. Care sunt acestea?

Podoabele închinării noastre constau într-o inimă curată, plină de prezența Duhului Sfânt, în straiele de „in subțire” ale faptelor bune pe care le facem cu dragoste. Cum poate fi împodobit un om mai frumos decât cu dedicare, dragoste, smerenie și respect la adresa Creatorului său?

Închinarea noastră trebuie să fie însoțită de podoabele sfinte. Și fie că mâncăm, fie că bem, fie că ne rugăm sau facem orice altă activitate cotidiană, pe lângă podoabele noastre exterioare, să ne îmbrăcăm și cu podoabele sfințeniei. Doar atunci închinarea noastră va fi primită cu adevărat în fața tronului Său!

 

Posted in Un cuvânt pe zi

O lume fără păsări

Matei

Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât* despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” Matei 10:29-31

Când primele raze ale răsăritului pătrund văzduhul, se aude primul ciripit. Apoi, ca la comandă, începe un cor întreg de zburătoare să-și intoneze trilurile în dezordine acustică, dar care împreună formează un cor al naturii minunat care ne umple inimile și bucurie și pace. Voiciunea cântecului păsărelelor care ne dau deșteptarea ne umple inimile de speranță și bucurie și începem ziua cu energie și spor. Nu peste tot însă se aud păsări cântând. Orașele mari și aglomerate au în loc de tril de păsărele zgomot de claxon, în loc de răsărit majestic, aer „proaspăt poluat” și lumini reflecate de abundența reclamelor. Unde nu se aud păsărelele cântând lumea este agitată, alergată de pornirile și stresul ei, mereu obosită și antrenată în jocurile vieții.

Dis de dimineață uneori privesc păsărelele care cântă și ies la vânătoare. Sunt atât de multe încât mă întreb dacă este pentru toate hrană. Și apoi îmi amintesc dă Domnul nostru Iisus ne spune că și vrăbiile au preț, iar hrană pentru ele este din belșug. Fiecare pasăre își are musculița ei pentru micul de jun, pentru fiecare înaripată se târăște undeva un viermișor apetisant, și fiecare dintre ele cântă cu veselie mulțumiri la adresa Creatorului.

Și dacă astfel  fiecare dintre ele se delectează cu ospăț, ce putem spune despre noi care suntem coroana creației lui Dumnezeu? Dumnezeu ne numără până și perii din cap, știe câți ne cad, și câți rămân să-ncărunțească. El numără și firimiturile de la masa noastră și le pregătește ospăț și furnicilor și păsărilor și altor animăluțe și insecte neștiute de noi. Și dacă El poartă de grijă tuturor vietăților într-un mod atât de iubitor, cu cât mai mult ne va purta și nouă grija? Nouă, cei pentru care a murit Hristos?

Câtă vreme mai avem păsări care cântă, putem fi siguri că Dumnezeu încă ne numără perii din cap și nevoile din viață. Când vor înceta păsările să intoneze simfoniile naturii, atunci putem ști sigur că nu mai este chip de pace pe pământ, că trilul lor nu mai poate fi auzit din cauza răutății, egoismului și a zgomotului de război. Slavă Domnului însă: și azi dimineață am fost treziți de cântecele pline de bucurie a unor pliscuri flămânde, care Îl lăudau pe Dumnezeul Creator! Încă mai avem speranță și încă mai sunt numărate multe binecuvântări pentru noi! Și astăzi El ne calculează perii capului, ne cântărește hrana și găsește rezolvare pentru fiecare dintre nevoile noastre! Mulțumim Lui pentru dragostea și grija de Tată pe care ni le poartă!

Posted in Un cuvânt pe zi

Când David nu a mai luptat

meditații

Era pe vremea când împărații ieșeau la luptă. Săbiile se lustruiau și se ascuțeau, se făureau arcuri și săgeți, ostașii exersau aruncatul cu praștia…toată lumea se pregătea de luptă. Împărații făceau noi strategii de război și aveau mari speranțe de victorii noi, visau la noi teritorii și resurse pentru ei și poporul lor. Gospodinele pregăteau merinde pentru bărbații lor luptători, copiii pe ulițe se jucau de-a soldații…Toată lumea simțea febra pregătirilor pentru noi lupte și visa la câștigarea războiului.

Dar David ce făcea? Plănuia să atace țara fiilor lui Amon și să cucerească cetatea Raba. Deja făcuse planurile împreună cu generalul armatei sale, cu Ioab. Strategia era discutată asiduu și pregătirile erau pe sfârșite. Și după toată planificarea și pregătirea, a plecat și armata lui Israel la luptă. De data asta însă David a rămas acasă…Era obosit și sătul de lupte. Vroia puțin timp de relaxare, de destindere, așa că și-a trimis doar generalul și armata pe câmpul bătăliei, așteptând cu speranțe vești bune. Între timp el avea să se plimbe pe acoperișul palatului său, să mediteze la frumusețile naturii, la viață, la împărăție, la…Dar deodată ce-i văd ochii? În curtea vecinului său o femeie frumoasă se scaldă în timp ce razele apusului îi mângâie pletele. Ochii lui David scapără, inima lui bate mai repede, mintea lui se umple deodată cu vise. Oare cine este frumoasa necunoscută? Cum ar putea s-o întâlnească?

Împăratul își cheamă repede slujitorii și întreabă cine este frumoasa din fața lui. I se spune că este soția lui Urie, hetitul. Dar David nu aude. Ochii sufletului i se închid și mintea îi țese vise dulci. El o vrea pentru el chiar atunci în palatul lui. Doar era împăratul! Putea face ce poftește! Și astfel în noaptea aceea David comite pentru prima dacă adulterul și o mai trage și pe Batșeba în păcat. Femeia rămâne însărcinată și lucrurile se complică. Ce avea să-i spună bărbatului ei plecat la luptă de atâta vreme? Dar David mai are un plan. Fie să-l facă pe Urie să creadă că este copilul lui, fie să-l ucidă. Și cum primul plan a eșuat, David dă poruncă pentru Urie: să fie ucis!

O vreme David și-a mângâiat conștiința. Urie a murit doar în război. Ba chiar El ca împărat s-a dus la Raba pentru a-și  revendica victoria. Și pentru a o consola pe proaspăta văduvă, a luat-o sub aripa sa împărătească, adăugând-o la haremul său. Și totul a mers bine o zi, două, apoi lunile au trecut…până când profetul Naaman rostește adevărul și sentința: Davin a păcătuit și trebuie să plătească, iar prețul nu este mic! Durere, moarte, suferință…

Când David nu a mai luptat, armele sufletului i-au ruginit. Credința, adorarea lui Dumnezeu, rugăciunea, dragostea …toate erau uitate în cufărul religiei, iar el s-a relaxat și a păcătuit.

Astăzi creștinii par să facă același lucru. Și-au destin mușchii sufletului, și-i masează cu comfortul plăcerilorm. Muzica le manipulează sentimentele, imaginile le hrănesc visele…și oamenii nu mai luptă. Se culcă poftind pe pernele păcatului și cad. Se trezesc deodată sleiți de putere și căzuți și se întreabă ce s-a întâmplat?! Cumde ei, niște credincioși atât de statornici au căzut? Creștinii nu mai luptă, sau luptă greșit. În loc să-și înfigă sabia Duhului în vrăjmași, o înfig în sufletele oamenilor de lângă ei. În loc să-și folosească scutul credinței împotriva săgeților lui Satan, îl folosesc pentru a-și pune ziduri între ei și frații lor. Și în loc să se-ncalțe cu râvna Evangheliei păcii, aleargă desculți prin spinii urii și ai intrigilor. Bârfele și blestemele zboară prin aer precum pietrele din praștii. Și în loc să lupte cu „filistenii spirituali” și-au întors sabia unii împotriva altora, sporindu-și înfrângerea.

Dar David își recunoaște căderea. „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna* Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.  Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis*: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De* aceea orice om evlavios să se roage* Ţie la vremea potrivită! Şi, chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.” (Psalmul 32:3-6)

Când a înțeles că se usucă din cauza păcatului, s-a căit amarnic. A plâns înaintea Domnului, a acceptat pedeapsa și și-a mărturisit înaintea Domnului cu sinceritate căderea! Câtă vreme a tăcut, vrăjmașul încă era biruitor. Dar după ce a vorbit cu Dumnezeu, El a luptat pentru David și din învins, David a devenit învingător.

Când păcatul urlă învingător în viața noastră, nu este cazul să-l ascundem ca nu cumva să ne facem de rușine. Dacă vrem cu adevărat să fim învingători și să restabilim relația noastră autentică față de Dumnezeu trebuie să ne recunoaștem păcatul, să ne căim de el și să îndreptăm lucrurile cu ajutorul Lui acolo unde putem. Căința, iertarea, dragostea, suferința uneori, toate duc spre vindecarea rănilor războiului spiritual.

Nu încetați să luptați. Toți avem căderi, înfrângeri și răniri. Dar din toate acestea noi putem fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit mai întâi și care a murit ca noi să avem parte de victorie în final! Haideți să ne gândim azi: mai luptăm noi pe teritorul spiritual? Și dacă da, cu cine: cu dușmanul, sau cu Dumnezeu?

Fie ca Împăratul veșnic să ne întărească să luptăm alături de El pe fronturile lumii, ca atunci când Hristos se va întoarce pe norii slavei să ne bucurăm de reîntâlnirea glorioasă cu El! El ne face mai mult decât biruitori peste toate circumstanțele vieții!

„Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Psalmul 32:8