Posted in Un cuvânt pe zi

Podoabe eterne

DSCF1436

„Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, tremuraţi înaintea Lui, toţi locuitorii pământului!” Psalmul 96:9

Citisem cândva o carte despre comorile pierdute ale omenirii. De-a lungul istoriei nici nu ne putem imagina cât de mult aur, cât argint, câte nestemate și câte materiale fine au fost pierdute, îngropate în negura vremii. Unele comori au rămas uitate, altele încă sunt căutate cu ardoare. Faraonii Egiptului Antic sunt cunoscuți pentru mormintele lor fastuoase și pline de comori și podoabe, pe care preoții zeităților antice le considerau sfinte. Acele podoabe se presupunea că aduceau blesteme tuturor celor care râvneau la ele… Cunoscute sunt blestemele scrise pe pereții piramidelor și adresate celor care aveau intenția de a profana mormântul faraonului.

Mai este și comoara lui Iacov ascunsă sub stejaul de la Sihem (întreaga întâmplare este relatată în Geneza 35). Iacov împreună cu toată casa lui au scos cerceii și dumnezeii străini (cel mai probabil din aur) și i-au îngropat pentru totdeauna.

Poporul Israel în cartea Exodnului este întristat datorită păcatului și în semn de smerenie nu și-au pus podoabele pe ei, făcându-se referire la aur, pietre scumpe și argint.

Este de înțeles că podoabele sfinte nu sunt din aur, pietre prețioase, argint sau alte materiale valoroase. Și totuși, noi trebuie să ne înfățișăm la închinare înaintea Domnului îmbrăcați în podoabe sfinte. Care sunt acestea?

Podoabele închinării noastre constau într-o inimă curată, plină de prezența Duhului Sfânt, în straiele de „in subțire” ale faptelor bune pe care le facem cu dragoste. Cum poate fi împodobit un om mai frumos decât cu dedicare, dragoste, smerenie și respect la adresa Creatorului său?

Închinarea noastră trebuie să fie însoțită de podoabele sfinte. Și fie că mâncăm, fie că bem, fie că ne rugăm sau facem orice altă activitate cotidiană, pe lângă podoabele noastre exterioare, să ne îmbrăcăm și cu podoabele sfințeniei. Doar atunci închinarea noastră va fi primită cu adevărat în fața tronului Său!

 

Posted in Un cuvânt pe zi

O lume fără păsări

Matei

Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât* despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” Matei 10:29-31

Când primele raze ale răsăritului pătrund văzduhul, se aude primul ciripit. Apoi, ca la comandă, începe un cor întreg de zburătoare să-și intoneze trilurile în dezordine acustică, dar care împreună formează un cor al naturii minunat care ne umple inimile și bucurie și pace. Voiciunea cântecului păsărelelor care ne dau deșteptarea ne umple inimile de speranță și bucurie și începem ziua cu energie și spor. Nu peste tot însă se aud păsări cântând. Orașele mari și aglomerate au în loc de tril de păsărele zgomot de claxon, în loc de răsărit majestic, aer „proaspăt poluat” și lumini reflecate de abundența reclamelor. Unde nu se aud păsărelele cântând lumea este agitată, alergată de pornirile și stresul ei, mereu obosită și antrenată în jocurile vieții.

Dis de dimineață uneori privesc păsărelele care cântă și ies la vânătoare. Sunt atât de multe încât mă întreb dacă este pentru toate hrană. Și apoi îmi amintesc dă Domnul nostru Iisus ne spune că și vrăbiile au preț, iar hrană pentru ele este din belșug. Fiecare pasăre își are musculița ei pentru micul de jun, pentru fiecare înaripată se târăște undeva un viermișor apetisant, și fiecare dintre ele cântă cu veselie mulțumiri la adresa Creatorului.

Și dacă astfel  fiecare dintre ele se delectează cu ospăț, ce putem spune despre noi care suntem coroana creației lui Dumnezeu? Dumnezeu ne numără până și perii din cap, știe câți ne cad, și câți rămân să-ncărunțească. El numără și firimiturile de la masa noastră și le pregătește ospăț și furnicilor și păsărilor și altor animăluțe și insecte neștiute de noi. Și dacă El poartă de grijă tuturor vietăților într-un mod atât de iubitor, cu cât mai mult ne va purta și nouă grija? Nouă, cei pentru care a murit Hristos?

Câtă vreme mai avem păsări care cântă, putem fi siguri că Dumnezeu încă ne numără perii din cap și nevoile din viață. Când vor înceta păsările să intoneze simfoniile naturii, atunci putem ști sigur că nu mai este chip de pace pe pământ, că trilul lor nu mai poate fi auzit din cauza răutății, egoismului și a zgomotului de război. Slavă Domnului însă: și azi dimineață am fost treziți de cântecele pline de bucurie a unor pliscuri flămânde, care Îl lăudau pe Dumnezeul Creator! Încă mai avem speranță și încă mai sunt numărate multe binecuvântări pentru noi! Și astăzi El ne calculează perii capului, ne cântărește hrana și găsește rezolvare pentru fiecare dintre nevoile noastre! Mulțumim Lui pentru dragostea și grija de Tată pe care ni le poartă!

Posted in Un cuvânt pe zi

Când David nu a mai luptat

meditații

Era pe vremea când împărații ieșeau la luptă. Săbiile se lustruiau și se ascuțeau, se făureau arcuri și săgeți, ostașii exersau aruncatul cu praștia…toată lumea se pregătea de luptă. Împărații făceau noi strategii de război și aveau mari speranțe de victorii noi, visau la noi teritorii și resurse pentru ei și poporul lor. Gospodinele pregăteau merinde pentru bărbații lor luptători, copiii pe ulițe se jucau de-a soldații…Toată lumea simțea febra pregătirilor pentru noi lupte și visa la câștigarea războiului.

Dar David ce făcea? Plănuia să atace țara fiilor lui Amon și să cucerească cetatea Raba. Deja făcuse planurile împreună cu generalul armatei sale, cu Ioab. Strategia era discutată asiduu și pregătirile erau pe sfârșite. Și după toată planificarea și pregătirea, a plecat și armata lui Israel la luptă. De data asta însă David a rămas acasă…Era obosit și sătul de lupte. Vroia puțin timp de relaxare, de destindere, așa că și-a trimis doar generalul și armata pe câmpul bătăliei, așteptând cu speranțe vești bune. Între timp el avea să se plimbe pe acoperișul palatului său, să mediteze la frumusețile naturii, la viață, la împărăție, la…Dar deodată ce-i văd ochii? În curtea vecinului său o femeie frumoasă se scaldă în timp ce razele apusului îi mângâie pletele. Ochii lui David scapără, inima lui bate mai repede, mintea lui se umple deodată cu vise. Oare cine este frumoasa necunoscută? Cum ar putea s-o întâlnească?

Împăratul își cheamă repede slujitorii și întreabă cine este frumoasa din fața lui. I se spune că este soția lui Urie, hetitul. Dar David nu aude. Ochii sufletului i se închid și mintea îi țese vise dulci. El o vrea pentru el chiar atunci în palatul lui. Doar era împăratul! Putea face ce poftește! Și astfel în noaptea aceea David comite pentru prima dacă adulterul și o mai trage și pe Batșeba în păcat. Femeia rămâne însărcinată și lucrurile se complică. Ce avea să-i spună bărbatului ei plecat la luptă de atâta vreme? Dar David mai are un plan. Fie să-l facă pe Urie să creadă că este copilul lui, fie să-l ucidă. Și cum primul plan a eșuat, David dă poruncă pentru Urie: să fie ucis!

O vreme David și-a mângâiat conștiința. Urie a murit doar în război. Ba chiar El ca împărat s-a dus la Raba pentru a-și  revendica victoria. Și pentru a o consola pe proaspăta văduvă, a luat-o sub aripa sa împărătească, adăugând-o la haremul său. Și totul a mers bine o zi, două, apoi lunile au trecut…până când profetul Naaman rostește adevărul și sentința: Davin a păcătuit și trebuie să plătească, iar prețul nu este mic! Durere, moarte, suferință…

Când David nu a mai luptat, armele sufletului i-au ruginit. Credința, adorarea lui Dumnezeu, rugăciunea, dragostea …toate erau uitate în cufărul religiei, iar el s-a relaxat și a păcătuit.

Astăzi creștinii par să facă același lucru. Și-au destin mușchii sufletului, și-i masează cu comfortul plăcerilorm. Muzica le manipulează sentimentele, imaginile le hrănesc visele…și oamenii nu mai luptă. Se culcă poftind pe pernele păcatului și cad. Se trezesc deodată sleiți de putere și căzuți și se întreabă ce s-a întâmplat?! Cumde ei, niște credincioși atât de statornici au căzut? Creștinii nu mai luptă, sau luptă greșit. În loc să-și înfigă sabia Duhului în vrăjmași, o înfig în sufletele oamenilor de lângă ei. În loc să-și folosească scutul credinței împotriva săgeților lui Satan, îl folosesc pentru a-și pune ziduri între ei și frații lor. Și în loc să se-ncalțe cu râvna Evangheliei păcii, aleargă desculți prin spinii urii și ai intrigilor. Bârfele și blestemele zboară prin aer precum pietrele din praștii. Și în loc să lupte cu „filistenii spirituali” și-au întors sabia unii împotriva altora, sporindu-și înfrângerea.

Dar David își recunoaște căderea. „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna* Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.  Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis*: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De* aceea orice om evlavios să se roage* Ţie la vremea potrivită! Şi, chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.” (Psalmul 32:3-6)

Când a înțeles că se usucă din cauza păcatului, s-a căit amarnic. A plâns înaintea Domnului, a acceptat pedeapsa și și-a mărturisit înaintea Domnului cu sinceritate căderea! Câtă vreme a tăcut, vrăjmașul încă era biruitor. Dar după ce a vorbit cu Dumnezeu, El a luptat pentru David și din învins, David a devenit învingător.

Când păcatul urlă învingător în viața noastră, nu este cazul să-l ascundem ca nu cumva să ne facem de rușine. Dacă vrem cu adevărat să fim învingători și să restabilim relația noastră autentică față de Dumnezeu trebuie să ne recunoaștem păcatul, să ne căim de el și să îndreptăm lucrurile cu ajutorul Lui acolo unde putem. Căința, iertarea, dragostea, suferința uneori, toate duc spre vindecarea rănilor războiului spiritual.

Nu încetați să luptați. Toți avem căderi, înfrângeri și răniri. Dar din toate acestea noi putem fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit mai întâi și care a murit ca noi să avem parte de victorie în final! Haideți să ne gândim azi: mai luptăm noi pe teritorul spiritual? Și dacă da, cu cine: cu dușmanul, sau cu Dumnezeu?

Fie ca Împăratul veșnic să ne întărească să luptăm alături de El pe fronturile lumii, ca atunci când Hristos se va întoarce pe norii slavei să ne bucurăm de reîntâlnirea glorioasă cu El! El ne face mai mult decât biruitori peste toate circumstanțele vieții!

„Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Psalmul 32:8

Posted in Un cuvânt pe zi

Greu ca plumbul

Psalmul 43„Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda: El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” Psalmul 43:5

Plumbul este un metal greu. Nu mă pricep la aliaje metalice, dar am auzit de multe ori expresia „greu ca plumbul”, ceea ce mă face să cred că este întradevăr un metal cu greutate mai mare decât celelalte metale. Și de câte ori n-am experimentat cu toții cât este de greu să cărăm după noi ceva „greu ca plumbul”: pungile pline cu de toate de la cumpărături, copiii pe care-i purtăm în brațe până ne simțim mâinile ca plumbul, picioarele obosite seara sunt grele ca plumbul și deabea le târâm spre pat după o zi de treburi…Multe sunt grele ca plumbul în viața noastră. Dar cel mai rău este când sufletul ne este greu ca plumbul. Cred de fapt că cel mai greu de purtat este un suflet greu ca plumbul. Și multe lucruri pot pune greutate peste sufletul nostru: așteptarea îndeplinirii unei dorințe sau/și nevoi, pierderea cuiva drag, o boală sau o suferință foarte mare, o dezamăgire…și multe altele adunate cu grămada în sufletul nostru dau naștere la o greutate ca de plumb. Și ne opintim pe cărarea vieții ducând aceste greutăți grele ca de plumb pe brațele sufletului nostru.

Fiii lui Core se pare că aveau sufletul mâhnit. Tatăl lor fusese unul dintre răzvrătiții lui Israel care și-a găsit sfârșitul în mod catastrofal. Dumnezeu a îngăduit să ardă de viu datorită răutății și răzvrătirii lui. Dar copiii lui au scăpat de urgie și se pare că au avut multe laude la adresa lui Dumnezeu, dat fiind numărul Psalmilor pe care i-au lăsat în urmă. Doi dintre Psalmi însă arată că aveau sufletul mâhnit. Oare de ce? Oare erau stigmatizați de restul poporului pentru că erau fiii „păcătosului de Core care s-a răsculat împreună cu Datam și Abiram”? Duceau oare lipsuri și poate teama în suflet ca nu cumva să greșească și ei înaintea Domnului precum tatăl lor? Cert este că oricare ar fi fost necazul lor, ei erau mâhniți. Totuși acești fii ai lui Core au o pasiune: muzica. Ei cântă cu alamotul (Psalmul 46), cântă cântări de dragoste (Psalmul 45) și se încurajează reciproc amintindu-și că Domnul este mântuirea lor.

Urgia trece și vine peste noi și familiile noastre. Uneori suferim datorită răzvrătirii și neascultării noastre, alteori suferim datorită altora, și este inevitabil să nu avem sufletul mâhnit din vreme în vreme. Dar este bine să ne amintim că dacă nădăjduim în Dumnezeu și îi aducem laude pentru minunile pe care le poate face în viețile noatre, atunci putem spune și noi ca fiii lui Core pe bună dreptate: „El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”, pentru că El va soluționa orice problemă într-un mod perfect în viața noastră. Doar El poate ridica greutățile ca de plumb din brațele sufletului nostru. Deci să nădăjduim și azi în Dumnezeu!